Recenzie: John Boyne - ,, Băiatul cu pijamale în dungi ''

În Băiatul cu pijamale în dungi, John Boyne ilustrează povestea lui Bruno, fiul de nouă ani al unui comandant nazist, și a lui Shmuel, unul dintre evreii suferind de foamea și frigul impregnate în terifiantele lagăre, în cuvinte simple, dar pline de înțelesuri, cartea devenind un simbol al inocenței specifice copilăriei. Cititorul ia parte la crearea unei prietenii care nu ține cont de religie, etnie și statut social, desfășurată pe fondul unei lupte dintre naivitatea vârstei fragede și întrezărirea adevărului despre oamenii cu pijamale în dungi de dincolo de gard. Autorul creionează gardul dintre Bruno și Shmuel ca o confluență dintre brutalitatea și durerea clasei sociale inferioare și bunăstarea adusă de situația financiară stabilă a intelectualilor, contrast existent și în afara cărții. 

După mutarea de la Berlin împortiva voinței sale, într-o casă care nu îi place, cu trei etaje în loc de cinci și fără locuri de explorat, departe de prietenii săi și enervat de sora sa, Bruno are ca priveliște un fel de sat cu mii de oameni îmbrăcați cu pijamale în dungi. Curiozitatea îl îndeamnă să exploreze necunoscutul de partea cealaltă a gardului, iar descoperirea cea mai interesantă este un nou prieten, un băiețel de vârsta lui pe nume Shmuel. Îl vizitează des, îi aduce mâncare și îi povestește despre viața sa, văzându-l trist și slab. Deși nu s-au jucat vreodată împreună, între ei se leagă o prietenie nemaipomenită. 

Finalul m-a surprins total, nu mă așteptam ca emoțiile căutării tatălui lui Shmuel să se transforme într-o tragedie atât pentru el, cât și pentru Bruno. Ultimul capitol necesită înțelegerea acțiunii reale, mascate ușor de autor, în urma căreia prietenia se dovedește a fi o explozie de diversitate.

La final, scriu citatul meu preferat: 

Apoi în cameră se făcu foarte întuneric şi, într-un fel, în ciuda haosului ce urmă, Bruno descoperi că încă îl mai ţinea pe Shmuel de mână şi nimic în lume nu l-ar fi determinat să îi dea drumul.